Formarea Statului Naţional Român

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, revoluţionarii români refugiaţi în Occident au încercat să obţină sprijinul marilor puteri pentru cauza naţională românească.
În acest scop ei au alcătuit noi memorii, au publicat articole, broşuri şi cărţi în care au prezentat unirea Moldovei cu Ţara Românească drept o soluţie la problema echilibrului european.
Statele occidentale se temeau de creşterea prea mare a puterii Rusiei dacă aceasta ar fi cucerit Imperiul Otoman. Românii au propus ca prin unirea Moldovei cu Ţara Românească să se formeze un stat barieră a cărui neutralitate să fie garantată de toate marile puteri. Astfel s-ar fi pus capăt cuceririlor ruseşti în Peninsula Balcanică.
Rusia a atacat Imperiul Otoman în 1853, dar în ajutorul turcilor a venit Franţa, Marea Britanie şi Sardinia pentru a apăra echilibrul european. Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeei, desfăşurat între anii 153 şi 1856, şi în 1856 a avut loc un congres de pace la Paris. Acolo reprezentantul Franţei a propus unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat autonom şi neutru sub garanţia marilor puteri, dar pentru că unirii i s-au opus Austria şi Imperiul Otoman s-a luat decizia ca românii să fie consultaţi prin alegerea unor Adunări ad-hoc în care să fie reprezentate toate stările sociale.
Tratatul de la Paris din 1856 prevedea pe lângă convocarea adunărilor ad-hoc şi retrocedarea părţii de sud-est a Basarabiei de către Rusia Moldovei; s-a decis şi desfiinţarea protectoratului Rusiei asupra principatelor şi înlocuirea sa cu garanţia colectivă a marilor puteri şi menţinerea suzeranităţii otomane asupra lor.

În 1857 alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova au fost falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride care fusese corupt de Austria şi Turcia. Falsul a fost dovedit şi la presiunea Franţei sultanul a dictat repetarea alegerilor. Ele au fost câştigate de unionişti.

În octombrie 1857 cele două adunări ad-hoc au cerut unirea principatelor sub conducerea unui prinţ străin, un regim politic reprezentativ, precum şi autonomia şi neutralitatea teritoriului lor sub garanţia marilor puteri. Dorinţele românilor au fost dicutate la Conferinţa de la Paris ce urma să aibă rol de constituţie pentru principate.
Convenţia nu prevedea o adevărată unire, ci creearea unei confederaţii numită Principatele-Unite ale Moldovei şi Valahiei. Ele urmau să aibă doar două instituţii comune: comisia centrală cu rol legislativ şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu rol judecătoresc, în rest aveau instituţii separate: domn, guvern, armată, parlament propriu.
Convenţia prevedea şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi reglementarea în sens modern a relaţiilor dintre moşieri şi ţărani.
După adoptarea convenţiei au fost alese prin vot cenzitar două Adunări elective care urmau să-i aleagă pe domnii celor două principate.

La Iaşi unioniştii l-au desemnat candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan Cuza care a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859. După alegere o delegaţie oficială a Moldovei a plecat spre Constantinopol pentru a-l înştiinţa pe sultan despre numele noului domn. Membrii delegaţiei s-au oprit şi la Bucureşti unde au discutat cu unioniştii din Ţara Românească. Ei le-au propus să-l aleagă pe Cuza şi domn al Ţării Româneşti dat fiind că în textul convenţiei exista o omisiune: nu se preciza că domnii celor două principate trebuie să fie persoane diferite.
Unioniştii munteni au fost de acord şi la propunerea lor la 24 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Ţării Româneşti l-a ales domn tot pe Cuza