Unificarea Italiei

Procesul de unificare politică a teritoriilor italiene a fost reluat de către Regatul Sardiniei care era condus de regele Victor Emanuel şi de primul-ministru Camillo Cavour.

Dându-şi seama după înfrângerea din 1848 că statele italiene singure nu pot face faţă Austriei Cavour s-a gândit să obţină alianţa unei mari puteri. El a încheiat în 1858 un tratat de alianţă cu Franţa prin care se angaja ca în schimbul ajutorului dat de aceasta pentru eliberarea nordului Italiei de sub stăpânirea austriacă să cedeze Franţei oraşul Nisa şi provincia Savoia. Ca urmare în 1859 Sardinia aliată cu Franţa a înfrânt Austria la Solferino şi a obligat-o să-i cedeze provincia Lombardia.

În 1860 în unele state din nordul Italiei au avut loc revoluţii prin care suveranii au fost detronaţi, iar populaţia s-a pronunţat prin plebiscit pentru unirea cu Sardinia. Tot în 1860 fostul revoluţionar Giuseppe Garibaldi a organizat „Expediţia celor 1000 de cămăşi roşii” prin care trupele regelui celor Două Sicilii au fost înfrânte, iar armata lui Garibaldi şi cea a regelui Sardiniei au ocupat partea de est a statului papal. Astfel sudul şi nordul Italiei au fost unite, iar în 1861 s-a proclamat Regatul Italiei.

A urmat un alt război în 1866 în care Italia s-a aliat cu Prusia pentru a lupta împotriva Austriei. Astfel şi regiunea Veneţia a fost eliberată şi inclusă în statul italian.

În 1870 Italia a profitat de faptul că trupele franceze care-l apărau pe papă au fost retrase şi au ocupat şi restul statului papal, făcând din Roma capitala Italiei.