State multinationale

1.     Austro-Ungaria

Imperiul Austriac a rămas un stat absolutist după înfrângerea revoluţiei de la 1848. Pe teritoriul său locuiau în întregime sau parţial numeroase popoare: germani, unguri, cehi, slovaci, sloveni, italieni, croaţi, polonezi, ucraineni etc.

Sub presiunea luptei de eliberare naţională a acestor popoare împăratul Franz Joseph a hotărât în 1860 să renunţe la absolutism şi să-l înlocuiască cu un regim politic liberal, diversele provincii istorice primind autonomie. Acest regim nu a avut însă succes din cauza rivalităţii dintre diverse popoare.

În 1866 când Austria a fost înfrântă de Prusia imperiul a fost în pericol de a se destrăma. Ungurii, cei mai numeroşi locuitori ai imperiului după germani, ameninţau să se revolte din nou pentru a-şi cuceri independenţa. Atunci împăratul a acceptat un compromis şi imperiul a fost reorganizat ca stat dualist numit Austro-Ungaria. Austria şi Ungaria aveau o autonomie foarte largă, dispunând de guverne, parlamente şi legi proprii, dar erau conduse de acelaşi suveran care era împărat al Austriei şi rege al Ungariei. Ele aveau şi trei ministere omune: de externe, de război şi de finanţe.

În cadrul Ungariei, pe teritoriul căreia locuiau şi români, sârbi, croaţi, slovaci şi ucraineni s-a început o politică deznaţionalizare, maghiarizare. Naţionalităţile asuprite au protestat, românii din Transilvania au protestat faţă de anexarea Transilvaniei la Ungaria fără consultarea lor. Pentru a arăta că nu recunosc această anexare Partidul Naţional Român din Transilvania, format în 1869, a adoptat tactica politică pasivistă – nu a luat parte la alegeri, ci a activat în cultură prin alte mijloace. Cea mai importantă manifestare a tacticii pasiviste a fost alcătuirea unui impunător memorandum care a fost trimis împăratului în 1892 şi prin care românii denunţau abuzurile naţionale la care erau supuşi de statul maghiar. Franz Joseph a considerat însă că aceste probleme ţin de guvernul Ungariei şi i-a trimis acestuia memoriul. Guvernul Ungariei l-a respins şi i-a trimis în judecată şi condamnat la ani grei de închisoare pe fruntaşii românilor care alcătuiseră memoriul.  Ei au fost graţiaţi după un an de împărat la intervenţia regelui Carol I al României.

În anii următori românii au renunţat la pasivism, adoptând tactica activistă. Prin aceasta ei au reuşit să trimită în Parlamentul de la Budapesta mai mulţi deputaţi care apărau drepturile lor naţionale.

Tot în cadrul Austro-Ungariei se găsea şi Bucovina care în 1867 a devenit parte a Austriei. Ea avea o anumită autonomie, iar românii şi-au putut cultiva limba şi cultura naţională prin şcoli şi au putut lua parte la conducerea provinciei. Exista însă o problemă, imigraţia tot mai rapidă a ucrainienilor în nordul Bucovinei al căror număr ameninţa să-l depăşească pe cel al românilor. Românii încercau să lupte împotriva imigraţiei pentru a menţine caracterul naţional românesc al Bucovinei.

2.     Rusia

Rusia era un imperiu imens care în secolul al XIX-lea a cucerit noi teritorii (Finlanda, Polonia, Basarabia, Asia Centrală şi altele). Regimul politic al Rusiei a rămas autocratic până la revoluţia din 1905 când s-a înfiinţat un parlament, dar rolul acestuia era mult mai puţin important decât al ţarului.

O caracteristică a politicii oficiale a Rusiei din secolul al XIX-lea a fost rusificarea, mai ales în Polonia, Basarabia şi alte teritorii s-a impus limba rusă ca limbă oficială în învăţământ, administraţie şi biserică, iar teritoriile acestor provincii au fost intens colonizate cu populaţie străină (ucrainieni, ruşi, germani, bulgari, găgăuzi).

În Basarabia abia după 1905 s-a dezvoltat timid o mişcare naţională românească formată din intelectuali care a cerut folosirea limbii române în şcoli, administraţie şi dreptul de a dezvolta cultura naţională.

3.     Imperiul Otoman

Din cauza decăderii sale a pierdut mai multe războaie în urma cărora şi-au obţinut independenţa sau autonomia: Grecia în 1830, Serbia în 1833, iar mai apoi România în 1877, Muntenegru şi Bulgaria.

În 1912 Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru au declanşat Primul Război Balcanic (1912 – 1913) şi au înfrânt Imperiul Otoman, eliberând de sub stăpânirea acestuia aproape întreaga Peninsulă Balcanică. Când a fost vorba să împartă aceste teritorii, cele patru state nu s-au înţeles. Bulgaria, nemulţumită de mărimea teritoriului ocupat a atacat Grecia şi Serbia. Atunci România îngrijorată de creşterea prea mare a puterii Bulgariei s-a aliat cu Grecia şi Serbia şi a atacat Bulgaria. Atacată şi de Imperiul Otoman, Bulgaria a fost înfrântă în Al Doilea Război Balcanic (1913).

Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat pe 10 august 1913, hotâra ca Bulgaria să cedeze României Cadrilaterul.